Când am întrebat despre hikikomori în Tokyo, nimeni nu a vrut să vorbească. Nu e un subiect de discuție în public. Nu e ceva despre care vorbești la cafea. E o problemă invizibilă, dar omniprezent — aproximativ 1,5 milioane de japonezi care au ales să dispară din societate.
Hikikomori înseamnă literalmente "a te retrage, a te izola". Termenul a fost folosit pentru prima dată în anii '90 pentru a descrie adolescenți și tineri adulți care refuzau tot contact social și nu participau la societate pentru perioade extinse. Definiția clinică include cel puțin șase luni de izolare extremă, dar unii hikikomori nu părăsesc casele lor pentru ani, chiar decenii.
Ceea ce e interesant e că fenomenul nu e doar despre lene sau despre refuzul de a lucra. E mult mai complex. Hikikomori sunt adesea oameni inteligenți, educați, care au eșuat în anumite așteptări sociale — la școală, la muncă, în relații. Izolarea devine o formă de protecție, o cale de a evita eșecul, o manieră de a supraviețui într-o societate care nu tolerează imperfecțiunea.
Mergi în suburbiile Tokyo și vei vedea casele cu ferestrele închise, luminile stinse ziua, ușile încuiate. În interior, s-ar putea să trăiască un hikikomori. Unii părăsesc camera doar pentru mers la baie sau la bucătărie. Alții nu părăsesc deloc camera. Unii comunică cu familia prin note sub ușă, alții nu comunică deloc.
Fenomenul a început în Japonia, dar cazuri au fost raportate în Coreea de Sud, Italia, Franța, chiar și Statele Unite. Se pare că nu e doar o problemă japoneză — e o problemă a societăților moderne care pun presiune extremă asupra tinerilor, care așteaptă perfecțiune, care nu tolerează eșecul.
E genul de loc pe care îl înțelegi doar când vorbești cu un fost hikikomori care și-a găsit calea de întoarcere. Unii spun că s-au simțit închiși într-o cutie, alții că s-au simțit invizibili, alții că s-au simțit ca niște fantome care existau dar nu trăiau. Izolarea era o formă de control — puteau controla mediul lor, puteau evita eșecul, puteau supraviețui.
Depresia clasică nu explică totul. Hikikomori nu e o boală mentală în sensul convențional — e o adaptare extremă la o societate extremă. E o cale de a supraviețui într-un care nu le oferă altă opțiune. E o alegere, chiar dacă e o alegere distructivă.
Poate că nu vei întâlni niciodată un hikikomori. Dar merită să știi că există. Hikikomori e un argument că societatea nu e doar despre conexiune — e și despre izolare, despre oameni care nu pot sau nu vor să se conecteze, despre laturile întunecate ale modernității.
Poate că unii vor găsi calea de întoarcere. Poate că alții nu vor. Dar fenomenul continuă să crească, să se răspândească, să devină o problemă globală. Hikikomori nu e doar japonez — e uman.